O zi la Monor în ’98. Străbunică, pui de găină, Moșu’ Iacob și baia în vana peticită de sub prun
Parcă ceva lumina în stânga ochiului și nu era peștele de sticlă pe care îl ,,hrănisem” cu pâine cu o seară înainte. Mirosea a busuioc, a biscuiți și a străbunică… Și era bine. Nu era nici scrinul cu parfumuri prăfoase și vise deșarte…
Era raza soarelui, urlând în gând plictisită.
Am întins mâna înspre dreapta și am dat de ceasul metalic cu acele care tremurau de oboseală. Ora șapte și jumătate. Era prea devreme, striga tot freamătul din odaie.
Florile și tablourile erau acolo, iar pătura prea grea cu romburi roșii aluneca anevoioasă și mă apăra de toate cele. Geamul era deschis, iar aerul pătrundea cu sunete ieșite din cip-cirip. Fericirea se împânzea în mine și certitudinea că răul nu exista se preumbla în jurul meu.
Știam că la opt și jumătate străbunica urma să mă trezească, orice ar fi. Îmi zicea că femeile frumoase se scoală de dimineață să își facă ritualul: spălat pe dinți și față cu apă rece, gheață pe ochi, cremă pe față și mâini și un strop de fericire… Draga de ea, credea că e de ajuns în lumea asta crudă.
De altfel, elegantă a și ,,plecat”, fie vorba între noi. Aranjată și parfumată Abia aștepta să ne lase pe noi să ne luptăm cu ,,neînfricații” și apoi să ,,ne vedem sus”. Așa a zis.
De după ușa groasă și maronie, m-am trezit, m-am dezvelit, am scârțâit podeaua până la closet-ul din stânga de pe prispă, cu blocantul metalic, blocat. Acolo parcă altă lume se întâmpla. Pe lângă clișeicele femei dezbrăcate pe jumate’, se mai răsfirau și paginile unei reviste de ,,cuvinte încrucișate”…și crucișate erau. Evadând și luând-o în dreapta, dădeam de roiul de muște care, din prea mult entuziasm, atenta la câțiva stropi de dulceață picurată pe linoleu, cu seri înainte.
Cu pantalonii într-o mână, mai cu o palmă, mai cu un șervet, îmi croiam ziua care urma să vie.
Coboram cele trei trepte crăpate și îmi începeam ziua la soare. Priveam ,,serviciul” din dud și ,,familia” din nuc de care trebuia să am grijă. Responsabilă fiind, luam trei frunze pe post de biblioraft și fugeam spre viața de femeie.
În schimbul lor, primeam alte șase frunze (nimeni nu știa cum) cu care îmi hrăneam ,,familia”, deloc bănuitoare, pusă de mine acolo, formată din doi cercei desperechiați pe post de copii și un rest de ață roz în loc de pisică. Toate se etalau pe creanga nucului la care puteam să ajung de pe vârfuri.
Instinctul de mamă simțea că e nevoie de lapte. În acel moment, fugeam vis-a-vis la Moșu’ Iacob unde se zvonea că îl dă pe cel mai proaspăt, direct de la țâța vacii.
Noroc că Teo și Iulia, nepoatele moșului, erau prietenele mele și țineau cont din timp când se făcea împărțeala. Cu ele săream și elasticul șubrezit, purtam tocurile atât de interzise ale mamelor și alergam cât era colbul de mare spre râsetele cele sincere.
Cu ele ne cuprindeam, suflam păpădii, întreceam mingea, uitam de secunde și speram că nimic nu avea să ne despartă.
După astea două ore de fericire, buna Măricică striga de vis-a-vis, parcă de nicăieri: Hai să facem baie, că e amiaz’. Și veneam. Fără cuvinte aruncate înapoi. Îmi amintesc și acum de cada albastră peticită să nu scurgă și de cât uram sunetul picurilor care o umpleau. Nu înțelegeam deloc de ce mă spălam, atunci, în condițiile în care mă murdăream la loc, în trei secunde. Dar măcar eram sub soare și iarba mă cuprindea. Cu vitejia lu’ Prâslea Cel Voinic eram ca nouă și gata de joacă.
Făceam doi pași mai încolo de locul în care mă îmbrăca și eram în livada cu meri. Habar n-aveam cât de bogată eram de fapt. Deși erau unii mai puțin roșii și alții prea verzi, tot adunam cinci roade în bluza deja șifonată, pe care le duceam în lada de lemn de sub scări.
Și privindu-le așa de pe dedesubt, brusc mi-a venit ideea să arăt ca mama, pe tocuri. Așadar, într-o lacună a timpului și cu chef de stricăciuni, am alergat până în camera răcoroasă din față, unde știam că se pitește o pereche de pantofi, pentru ,,zilele bune”. Nu mai țin minte ai cui erau. Îmi amintesc doar cum i-am luat sub braț și eram deja în vârful scărilor de care vorbeam adineauri, pregătită de defilare.
Am plonjat în pas o dată, de două ori și a treia oară eram deja jos și nu din viteză. Condurii plecaseră pe Lună. Căzătura a ,,strigat-o” pe străbuna, așezată în pat, de amiaz, care a venit într-un suflet până la mine. M-a ridicat, certat și îmbrățișat.
Și mai mult decât atât, peste o oră în care îmi imaginam că nu va mai vorbi cu mine nicicând, m-a chemat la mâncare. Și nu în orice fel.
În timp ce sorbeam din laptelele prea fierbinte și cu spuma prea închegată, buna a apărut în fața mea cu un pui galben de tot.
Am tremurat, am tresăltat. Era galben și mic ca soarele-n depărtare… Îi puteam oferi grijă înzecit, atât cât putea duce.
Țin minte cu miros de ,,atunci” cum tata fotografia exact acel moment. Și nu puteam să fiu mai norocoasă decât să am poza aia și acum.
Toată după-masa, până’ n seară, l-am îngrijit și domolit. L-am plimbat prin toate cotloanele minții mele, până când a venit momentul să îl ,,predau” mamei lui.
Cu ceva timp înaintea culcării, ea parcă știind că era ultima vară împreună, deși noi nu ne dădeam seama, străbunica a luat de pe raftul care mirosea cumva a amintiri o cană cu flori și mi-a șoptit: în următoarea iarnă, am să trimit fulgii în ea… Și așa a și fost.
A fost o iarnă molcomă, înmiresmată și cu strigăt de ,,Uite, Buna Măricică a făcut să ningă”.
Stau și mă gândesc acum cât de mult se ,,întâmpla” timpul atunci, cu câtă dărnicie și răbdare trecea o singură zi și ne lăsa să brodăm amintiri atât de grăbite astăzi. Oare era mai bine? Sau lumea era prea înapoiată…?
