FOTO/VIDEO Bunica Valica dintre munți, cu nasturii ei perlați, o lecție de viață: ,,Aici stau eu și Dumnezeu…”
În penultima mea vacanță cu ai mei în județul Alba am avut parte de cea mai frumoasă experiență, alături de tatăl meu pe post de reporter. Printre frunze, nori și peisaje, am cunoscut-o pe bunica Valica dintre păduri, care are propria potecă. Am auzit de ea de la emisiunea „Izolați în România” de pe TVR. Fiind cazată la 40 de minute, la poale, i-am făcut o vizită, să-i duc și niște plăcinte de la Ampoița.
M-am trezit într-o joi dimineață cu picuri pe geam și de sub pătură am intrat pe Instagram. Am dat câteva scroll-uri și mi-a apărut o poză cu o vană verde într-o cameră cu geam mare spre niște copaci. Am intrat să văd detaliile și așa am aflat că este în Alba, la poalele unei păduri. În poze erau surprinse pături calde, în tonuri de maro și roșcat, care acopereau o canapea, niște pereți lemnoși și în exterior un pârâu grăbit care o cuprindea din partea dreaptă.
Pe scurt am stat într-o căsuță de colorat, cu creioane ascuțite, un hamac moale și un loc de clădit lemne unde să-ți încălzești mâinile. Aromată și atent aleasă, ne-a făcut să rezervăm, poate, cele mai frumoase două nopți petrecute cu familia. De acolo încolo multe s-au întâmplat.
Am ajuns sâmbătă, ne-am instalat și am despachetat. Urma să facem foc pentru grătare și mici, însă mai aveam totuși câteva ore de lumină, așa că, împreună cu tata am hotărât să urcăm pădurea din spate. Din vorbă în vorbă cu Cristina, gazda la care am stat, mi-a zis că dacă vrem să explorăm zona și să urcăm codrul des, o să dăm de bunica Valica și poteca ei. Instant mi-am dorit să o cunosc, cu mâncare din pământ, fără televizor și fără orice pandemie.
Cum ploua râșnit afară, am pornit înfoliați în pelerine galbene, la pachet cu papuci din ăia care nu se udă. Am călcat cărări presărate cu conuri în loc de pâine și cenușă ca a Lizucăi și a ei dumbravă minunată, alături de un caine-om care ne ghida, precum Patrocle. După ce am urcat pădurea alunecoasă, am fotografiat un loc unde se adapă animalele, am gustat niște fructe mov și am ajuns undeva.
Sus, un câine mic ne-a întâmpinat, urmat de o voce bătrână.
Ne-a primit ca buni a mea, pe care o așteptam cu pâinea cu dulceață și desenele pornite acum vreo 23 de ani. Tanti Valica era îmbrăcată în cele mai frumoase haine, având o vestă cu nasturi sidefați care mă fascinau de când eram mică și o fusta gri ușor îmboțită.
Am fost invitați în ogradă, ne-a prezentat de ce avea grijă, găini si ouă calde. Avea șiruri mov de struguri atârnați cu dor de cules, mese aruncate în picioare și fețe despicate. Am intrat într-o cameră albă, proaspăt zugrăvită din sticla de Dorna. Aici are să-și încălzească singurătatea cu lemne clădire din mână tremurândă.
Am mers mai departe într-o bucătărie cu miros de dor, unde avea pus deoparte diferite bucate, unele crescute în pământul din fața casei.
Aici stau eu și Dumnezeu…
A avut o viață încercată, însă credința în Dumnezeul ei le-a aranjat pe toate cumva. Soțul nu i-a murit de moarte bună, fiind ucis în pădure de un ,,prăpădit”. Din cei doi copii i-a mai rămas doar fata, cu care se ajută tare, băiatul decedând în urma unui accident.
Când ești singur trece așa, și mai bine și mai rău. N-ai cu cine să povestești, de toate părțile îi pădure. M-o mâncat și multe năcazuri. Când l-o omorât pe bărbatu-mi-o săream noaptea din pat, că parcă auzeam poliție iară. Nu o văzut nimeni cine. Era la prune. După mi-am pierdut băiatu’. Of. […] Încă mă rog la Dumnezeu, că Dumnezeu nu mă lasă. Așa mi-o fost soarta mea. Atâta de bine mă simt că mă duc la slujbe. La iarnă mi frică că a fi grea și nu pot coborî pădurea. Nici nu am cărare, că n-am pe nimeni să o facă. Atunci îi greu tare…”
De 14 ani are grijă singură de gospodărie. Cea mai apropiată șosea este departe și ea.
La 80 fără doi ani, în fiecare duminică de primavară, vară și toamnă își coboară pașii sprijiniți într-o cârjă strâmbă, aproape o oră pe cărările abrupte ale pădurii, până la cea mai apropiată șosea spre Mănăstirea de maici unde își roagă sufletul. După care se urcă din nou pe dealul ei.
În rest își trăiește zilele cu răbdare, găini și negura parcă trasă din pensulă. Își mătură curtea de la marginea pădurii, își aranjează acoperișul din stuf și are grijă de căței.
La plecare ne-a rugat să mai stăm. I-am promis că vin la primăvară.
Am plecat înapoi cu tata de acolo spre seară, cu gânduri aplecate, cu pretenții resorbite și întrebări nepuse.
,,Tre să-i multumim la Dumnezeu pentru toate că ne dă și bune și rele, după merit”.
Eu îți mulțumesc ție, Valică pentru struguri, lecții și cuvinte.
