(FOTO) La plimbare prin ,,Orășelul Copiilor” din Bistrița, în mijlocul ’90-ilor. Era mult, era puțin…era destul
Mi-a răpit ochii zilele astea o postare pe Facebook, care aducea în discuție ,,Orășelul Copiilor” din Bistrita, scăldat în apele comuniste ale anilor ’80 și o comparație nu foarte subtilă cu ceea ce se întâmplă astăzi în zonele de interes ale orașului, de sărbători.
Am aflat de la bunicu’ faptul că odată cu apropierea de anii ’90, Orășelul a devenit din ce în ce mai sărac, până s-a desființat. Cred că eu l-am prins pe penultimul.
Nu am fotografii chiar de pe vremea ceaușistă, că-s mai tânără, ci doar dintr-o mediană perioadă a ’90-ilor. Însă, simt și așa că aș putea vorbi ca un om mare despre cum ne distram noi copiii în preajma Crăciunului. Cumva mi-au rămas bine întipărite simțurile de atunci, în special momentul în care mama mă îmbrăca în pantalonii groși care înțepau și căciula sub formă de submarin care avea inclus și fularul, toată roz cu alb. Din fericire am niște poze din exact acea perioadă.
La 15 secunde după ce am citit postarea de care am menționat la început, pălită de o idee (bună) am lăsat deoparte laptop-ul de care oricum mă cam săturasem după o zi întreagă de butonat și am alertat pasul către birou, unde am eu un dulap secret. De doldora ce e, toate lucrurile păstrate de prin copilărie imi pică în cap. Am inclusiv primul telefon mobil-cărămidă cu antenă, primit de tata de la ceva neamuri de pe dincolo.
Cam cele mai importante momente din viața mea sunt puse în albume. Acolo. De la botez, de când mi-am pierdut moțu’ și am ales la schimb pixu’ de pe tavă, sau de când pisica neagră de porțelan pe care o hrăneam cu pâine a rămas fără cap..de genul ăsta. Printre ele, le-am găsit și pe cele din Orășelul Copiilor și vi le las și vouă aici.
Toți eram tineri. Nimic nu durea sau săgeta.
Aveam cam patru ani. Fără ecrane cu pixeli tot mai mici de ținut în mână sau alte variante mai sonore, îmi amintesc perfect cât de fericită puteam fi când urma prima zi de mers în Orășel.
Locuiam în blocul Lamă. De cum deschideam ochii, țâșneam la geam să văd cât de mare e zăpada. Pe atunci și ningea. Învelită în pătură, urma să fiu trasă de tata cu sania tot traseul, până în centru.
Ca să treacă timpul, fuga-fuga ajungeam în bucătărie, unde, mă așteptau două felii de pâine cu dulceață vișinie si o cană printată cu flori albastre, cu lapte cald în ea.
Cât mă mai uitam la ceas după asta!
La 14:00 era plecarea, să prindem și înserarea acolo. Noroc că în scris pot să sar direct la partea în care se ,,lustruia” sania adusă din beciul blocului din câte imi amintesc și se netezea pătura care avea să mă apere de frig. Îmbrăcată parcă cu toate hainele din dulap și încălțată în aceeași notă, eram gata de plecare.
Știu sigur că eram mai fericită decât par în poze. Îmi fug prin minte și acum imagini blițate cu diverse clădiri de pe Andrei Mureșanu care atrăgeau atenția din sanie și anumiți pomi care mi se pareau oameni. În fine. Am ajuns.
Fiind copil, mic de înălțime, tot ce vedeam mi se părea gigantic. Cu mai puține luminițe în jur decât acum, o lume întreagă iși deschisese coperta, într-un ,,pop-up” de zile mari.
Era plin de alții ca mine, de râsete, de miros dulce. Parcă nu-i ceream timp timpului, ca acum. Era mai leneș și el și ne dădea răgaz să ne trăim ce-i de trăit. Ne întreceam pe tobogan, trepidam la coadă la hinta scârțâită și chicoteam cu gândul la întrebarea care urma și anume ,,cum te cheamă”. Nimeni nu concura în fâșuri de la ,,Zara”, ultimul model de telefon sau coregrafia, poate prea lascivă pentru o fetiță de 8 ani pe piesa lui Beyoncé, virală pe Tiktok. Nu acuz, nu scuz. Evoluăm odată cu lumea. Doar observ, acum, după 23 de ani…de atunci.
Țin minte desenele cu Albă ca Zăpada și rățuștele în jurul bradului. Mi-a povestit mama că o luam de mâini de fiecare dată și o duceam la un stand cu bomboane aurii. Alergam printre sunetele de Crăciun, alunecam pe visele de care nu știam încă și înălțam oameni de zăpadă mai mari decât jucăria preferată de acasă. După toate astea, îmi îmbujoram obrajii cu vata pe băț lipicioasă tare.
Liniștea de atunci e gălăgia de azi. Nu aveam mult, dar părea că e destul. Pentru mine și cu siguranță și pentru alții, în perioda respectivă erau tot ce ne puteam dori.
Acum avem de toate. Lumini, cântece la microfon, Moș, Căsuța Moșului, Prințesa Zăpezii, Împăratul fulgilor de Nea, toate mișcând în fel și chip pe scenă..și cu toate astea parcă ceva lipsește. Mi se pare că răbdarea și-a pierdut cumpătul și întotdeauna căutăm bucurii printre preaplinul celorlalți. Ce e acum și aici aproape niciodată nu ne mulțumește sufletul.
În 2008, Răsunetul atrăgea atenția asupra faptului că ,,nici ţipenie de om la ora anunţată – 11:00, pentru oficierea inaugurării orăşelului.
Sobrietatea îşi dă mâna cu superficialitatea, asta poţi să spui mergând în orăşelul copiilor. Ca la “pomul lăudat”, nici măcar vreun brăduţ împodobit, prin preajmă!”.
În 2010, publicația Adevărul menționa faptul că Orăşelul copiilor din Bistriţa ,,este, în acest an, mai sărac, şi are un trenuleţ, un complex de topogane din plastic, un brad de peste 20 metri şi o căsuţă de unde se vând ceai şi dulciuri”.
Se pare ca usor, usor, orășelul s-a stins negreșit.