De vorbă cu Iosif Ciunterei și ale lui coclauri. O istorie care nu se predă la școală, de după porțile scârțâite de vremuri

,,- Numai singură?

– Da…și cu Dumnezeu!”

Iosif Ciunterei și a sa pagină de facebook ,,Cu Iosif pe Coclauri” rescrie, de vreo 10 ani, istoria care nu se predă la școală. Totul a început în urma unei colaborări cu un post de radio din județ.

Iosif se trage din comuna Feldru, județul Bistrița –Năsăud și a crescut într-o familie cu 12 copii. Printre ei a învățat bunul simț, simplitatea și dragostea față de munca care picură din frunți. Cu un casetofon vechi, proptit într-o greblă, era tot timpul cu muzica tradițională după el.

Când omul are zile, înfruntă o viață desprinsă din istorie…

Cu ochii umeziți de dor îmi fac curaj să scriu ce va să vie. Mai am doar doi bunici în viață. Câte unul din fiecare parte. Pe ceilalți doi i-am pierdut. Pe cât de firesc se arată, pe atât de greu îmi este să înțeleg de ce.

Iubesc enorm cuvintele brodate din vârf de sobă veche, învățămintele din moși-strămoși, mâna creponată care dă la o parte bretonul tuns prea scurt care ascunde o frunte imaculată, ferită de încrâncenări. Nu condamn generațiile actuale, nicidecum, fiecare cu frumusețile ei. Însă, parcă mai demult lucrurile alea tihnite și îngăduite, se împleteau altfel.

Cu fiecare filmuleț postat online, Iosif dă la o parte ușa scârțăită din tindă și o lume desprinsă din cărți cu coperți crăpate se deschide. Fie că e întâmpinat cu scoverze mieroase, cu ițe de război încurcate pe ici pe colo de vremuri sau cârnați atârnați de grinda sus pusă, simplitatea vremurilor își spune cuvântul. Fără grabă parcă, fără like-uri inutile pe Instagram care pot crea sfadă, fără timp pierdut pe alocuri…

Cu iarba proaspătă sub tălpi sau zăpada trosnită sub papucii îmblăniți, fiecare om pe care îl vizitează își istorisește viața ,,adusă de spate” plină de credință, rușine și respect pentru muncă.

Lelea și Badea își prezintă cu atâta mândrie munca drămuită de o viață de lângă casă, animalele crescute bine, pozele cu nepoți și strănepoți lipite lângă mobila maro, astfel încât crezi că acolo s-a născut dragostea adevărată. Pe bună dreptate, de altfel.

Cu o minte ageră, se aude din prispă:

– Mă simt bătrână că văd că nu pot face ce am făcut. Toate astea nu s-au făcut dormind, (auzindu-se un lătrat pe fundal).

– Ați mai întoarce roata vieții? (Întreabă Iosif)

– Niciodată. Important e că a trecut cu bine.

,,O fost bine în lume mai demult și liniște. M-aș întoarce la tradiție, înapoi. Era credință, era rușine, aveai spaimă de Dumnezeu”

O bătrânică văduvă de 11 ani și-a pierdut badea iubit, pe Simion. Avea 82 de ani. A picat jos la biserică. S-a dus și el să vadă ce mai e pe acolo…

Întrebată de Iosif cum este lumea din ziua de azi, lelea Măriucă a răspuns: ,,Lumea e și bună și rea, dar suntem răi noi toți. Numai unu să fim buni, dar ceilalți sunt corcituri. Mândri de ceea ce au drămuit, își prezintă fânul proaspăt din sură, păunii, găinile care se strâng precum rochia în jurul boabelor de porumb și adevăratele ,,fabrici’’ de cârnați și exclamă: ,

Pi pi pi găinile,

Păi aia care-i iubeață

Se scoală de dimineață

Pi pi pi, porumbile

Pica pica, la mama

Cu ochii după badea

Pica pica, la mămica

Cu ochii după bădița.

A iu iuu”

Toți cei vizitați de Iosif fac parcă în ciudă bătrâneții, știu să și-o ducă, după cum spun chiar ei și dacă nu s-ar vesăli, nimic în lume n-ar mai fi. Își pun deoparte cât de mult că nu se știe niciodată ce vine.

În rândurile care urmează am încercat să pătrundem în lumea plină de sensibilitate, cu respect și dragoste pentru tradițiile și obiceiurile din sat.

Încă din anii copilăriei, Iosif era obișnuit cu munca câmpului și îndeletnicirile gospodărești, dar era interesat și de formarea sa intelectuală. Visa să devină popă, doctor sau învățător, însă destinul lui a fost altul…destin pe care avem bucuria de a-l povesti în cele ce urmează:

R.Spune-ne ceva despre tine. Un lucru de care ești cel mai mândru.

I. Niciodată nu am știut să vorbesc despre mine, ci am preferat să las rodul muncii mele să îmi contureze o descriere sinceră și trainică. Iosif Ciunterei este copilul țăranului român, desprins, parcă, din romanul rebrenian „Ion”. Am crescut în rânduiala rurală, am stat în sânul cald și nealterat al satului românesc și azi, prin intermediul proiectului meu, încerc să aduc o înaltă cinstire acelor vremuri. Sunt „mândru” de proiectul „Cu Iosif pe coclauri” , proiect prin intermediul căruia am reușit să aduc la lumină oamenii valoroși ai satelor noastre. Acest proiect introduce urmăritorii în vatra satului, printr-o călătorie spre tradiție, credință, dragoste și învățăminte valoroase, iar eu sunt mândru să moderez și să contribui la acest „dialog” dintre lumea satului și lumea modernă.

R. Când și cum a apărut pasiunea de a descoperi adevăratele valori de la sat?

I. Această pasiune mi-a fost pecetluită încă din perioada prunciei mele, de pe vremea când eram părtașul acelui puls rural, iar aceea era unica realitate a dezvoltării mele. Trăiam înconjurat de obiceiuri și practici tradiționale, le înțelegeam importanța și eram, iată, promotorul acestora, nefăcând rabat de la rânduielile nescrise. Am început să înțeleg importanța acestui proiect doar atunci când am devenit părtașul acelor „universuri” aflate în coliziune: cel rural și cel urban – o lume a vitezei, a dezvoltării accelerate și a rabatului de la credințele sădite în lăuntrul meu. Atunci, deci, mi-am conștientizat rostul și am pășit spre a-l realiza. Nu eram inadaptatul lumii urbane, ci eram omul potrivit de a crea un liant între actualitate și veacurile care au fost temelia acesteia. Proiectul „Cu Iosif pe coclauri” este o extensie a vieții mele: este curios, cercetează și își realizează lucrarea existenței sale prin oamenii pe care îi așează pe piedestalul luminii.

R. Ești singur în acest proiect sau te mai ajută cineva?

I. În cei 10 ani de activitate am încercat să „adun” în jurul proiectului oameni care să înțeleagă și să interiorizeze mesajul pe care „Iosif de pe colauri” trebuia să îl transmită publicului larg, dar mai cu seamă, să înțeleagă mesajul transmis de oamenii ale căror praguri le treceam. Este atât de important acesta aspect pentru a nu deteriora, în fapt, acel univers fragil în care oamenii își petrec viața. De-a lungul anilor au fost persoane care s-au alăturat acestui proiect, însă nu au rămas pentru mult timp. Materialele pe care le realizez de un deceniu în coace nu se rezumă la amplasarea unui obiectiv video în fața omnului și la înregistrarea interviului, ci reprezintă un întreg proces de implicare și muncă, de cele mai multe ori, ostovitoare: drumuri lungi, anevoioase, condiții neprielnice, sitații neprevăzute și multe altele. Până la rezultatul finit al unui interviu sunt mărturie zeci de ore de muncă. Acum, în schimb, aleg să realizez integral materialele singur și să așez în liniște, cu înțelepciune, secvențele pe care le aduc din lumea de pe coclauri spre lumea largă.

R. Câte familii ai vizitat până acum, cu aproximație?

I. Sunt zeci, chiar sute de suflete pe care le-am vizitat până acum. Dacă ar fi să aștern pe o foaie numele celor care m-au primit măcar o dată în casa sufletului lor, m-aș opri asupra fiecăruia și aș aduce, cu siguranță, o înaltă pledoarie acelor oameni. Am colindat întreg arcul carpatic și am trecut, de multe ori, peste granițele lui. Am încercat să cuprind învățămintele oamenilor noștri din cât mai multe regiuni ale Transilvaniei, în prealabil.

R. Toate poveștile pe care le împărtășești cu urmăritorii sunt speciale, însă dacă ar fi să alegi una care te-a emoționat cel mai tare, ce ne poți spune despre ea?

I. Cu adevărat, fiecare poveste de viață este unică și specială pentru mine. Niciodată nu am realizat un clasament și nu am etichetat interviurile pe care le realizez în vreun fel. Vedeți voi, fiecare material vine după sine cu o morală trainică: de la sărmani bătâni neajutorați, la tineri care urmează drumul autenticului, cu toții transmit învățăminte inegalabile. După fiecare drum prin casele lor, adaug în universul de pe colauri elemente noi și emoții desăvârșite.

R. Este greu să gasești oameni atât de speciali și deschiși spre dialog? Cum intri în contact cu familiile?

I. Devine din ce în ce mai greu să găsesc astfel de oameni. Veacurile se aștern peste ei: mulți ne părăsesc și merg spre Împărăția Cerurilor laolaltă cu tezaurul sufletesc pe care îl poartă, mulți nu mai reușesc să readucă spre cunoașterea urmărilorilor amintirile trecute, o altă parte s-au „lepădat” de viața rurală. Mai sunt, însă, cei care au rămas „nealterați” de tăvălugul globalizării. Pentru a ajunge la acești oameni, de cele mai multe ori, contectez căpătâiele localității, sau sunt contactat prin rețele sociale de membrii ai familiei. Este o bucurie pentru mine să ajung la oameni noi, iar rețelele sociale mă ajută să facilitez întâlnirile.

R. Care este sfatul primit de la părinți fără de care nu pleci ,,pe coclauri”?

I. Din cuibul părintesc am plecat cu cele mai valoroase pecetluiri pe care le urmez și azi. Dacă ar trebui să aleg o singură astfel de povață, m-aș apleca spre simplitate. Părinții mei m-au învățat să fiu un om simplu, știind, parcă, faptul că această simplitate va deveni o virtute rară și din ce în ce mai greu de înțeles. Poate nici azi nu înțelege mama, fiindcă doar pe dumneaei o mai pot cuprinde în brațe azi, ceea ce fac cu adevărat. Însă este, cu siguranță, mândră că am urmat peste tot prin lume, cuvintele sale.

R. Cum ți-ai vedea tu bătrânețile?

Mi-ar plăcea să cred că voi fi asemeni lui badea George, sau badea Iosâb, să trăiesc din nou în sânul satului. Poate, într-adevăr, astfel voi îmbătrâni. Vizualizez cu atâta drag acel moment și sper să îl pot ajunge. Cred că, abia atunci voi înțelege cu adevărat poveștile bătrânilor la care merg. Până atunci, însă, muncesc pentru a construi un leagăn prielnic bătrâneților mele. 9

R. Ce plănuiești să mai dezvolți pe viitor?

Îmi doresc să continui aceste călătorii spre oamenii satului și să imortalizez cât mai multe momente prețioase. Timpul pentru proiectul acesta devine din ce în ce mai limitat, deoarece oamenii noștri încep să plece, rând pe rând. Îmi propun să aduc în fața urmăritorilor mei cât mai multe materiale pline de esență și să le las, dacă vreți, moștenire veacurilor. Mai multe, însă, vor veni pe parcursul drumului meu. Muncesc pentru mai mult și tind spre acest lucru. Dumnezeu să le rânduiască pe toate! 10.

R. Te rugăm să așterni un mesaj pentru cititorii Zoomzet BN

Cuvintele mele sunt prea sărace pentru a le putea mulțumi îndeajuns pentru faptul că au fost și sunt alături de mine și de proiectul „Cu Iosif pe coclauri”. Sunt măgulit de mesajele oamenilor și mă simt privilegiat de susținerea lor. Le doresc sănătate, curaj, înțelepciune și dragostea să le inunde sufletele. Să nu uite de credința în Dumnezeu și să își pregătească sufletele pentru Nașterea Mântuitorului! Post binecuvântat și alese mulțumiri!