
Cum am învățat cu groază să scriu litera ,,a” și nişte pancove
Simt și acum căldura amestecată cu durerea de cap care mă cuprindeau, în secunda în care o auzeam pe buni că mă strigă de după ușa umflată de la atâta abur gătit, de la bucătarie: ,,E trei fără 10, la trei fix te aștept în camera mică, că acolo e lumina mai bună”…
Urma să scriu litera ,,a”…
Pentru mine aventura cititului a început înainte de a învăța să scriu. După toate ,,râjnițele fermecate” şi ,,croitoraşii cei viteji” din cărțile nemuritoare şi moi ca untul, mi-a venit şi mie rândul. Începusem deja să mă descurc cu cititul pe silabe şi nu îmi puteam imagina cum îmbârligăturile alea negre şi seci pe atunci, nasc lumile alea fantastice în capul meu. Mă delectam cu încurajări după fiecare pronunție corectă şi uşor, uşor, mi-am luat inima-n dinți: ,,Vreau să văd ce se întâmplă pe paginile alea”!
Aveam habar de litera asta, și de fapt de toate literele din alfabet, pentru că m-am născut într-o familie de învățători și de bine, de rău, trebuia să le știi cumva, dinainte să te naști. Dar îmi era frică şi aveam emoții. Cam aşa ca la o primă întâlnire. Simțeam că e un pas important spre ceva şi că cel puțin devin om mare, că dau socoteală de acum, că rămâne acolo negru pe alb.
Aveam 5 ani şi puțin, în ultima suflare a ’90-lor, la grădiniță. Era perfect și nimic nu trebuia să se schimbe.
În diminețile prea calde, mă răcoream înainte să mă îmbrac de ducă, sub ventilatorul maro din tavan care aproape ne lua apartamentul pe sus, iar în cele prea reci avea grijă mama să dea jos de pe umerașul de sub lambriuri haina groasă și aspră pe care o uram. Mâncam pâine cu dulceață pe farfuria cu flori aproape șterse, așteptam cu ochi mari desenele preferate și singura mea grijă pe ziua aia era să mă joc.
Aveam magazinul meu, mereu altfel în funcție de ce cumpăra bunica în ziua respectivă. Lucram la cea mai tare ,,școală” din oraș ca și învățătoare, mai exact în sufrageria bunicilor unde revistele TVmania erau pe post de caiete de control și cataloage.
Eram liniștită…ce ,,a” îmi trebuia mie…
S-a făcut ora trei de mai sus si m-am așezat pe scaunul luminat de singura lampă din casă, ca un star. Mă uitam la crăpăturile negricioase de pe blat şi voiam să mă afund în ele. Geamu’ de la ora de gimnastică de vis a vis pe care o uram, era minunat. Bolul galben, rupt într-o parte, plin ochi cu pancove sclipicioase de zahăr, stătea pe pervaz. Un fel de răsplată.
Am tras lângă mine un caiet cu bastonașe şi punctulețe să mai arunc câte un ochi. Am prins de stiloul cu cerneală destulă şi mi-am ținut respirația.
Ne-am unit toți forțele și am scrijelit împreună primul baston grosolan. Am continuat cu un colț de limbă pe afară, bucla, ca o căciulă. Am revenit fără să ridic vârful din cadranele ajutătoare şi am închis rotundul terminat într-un baston mai mic. Urât ,,a” era. Vreo două zile nici n-am mai deschis caietul. M-am întors la silabisirea poveştilor cu zâne şi flăcăii ,,galben” de chipeși care se luptau pentru ele.
Peste câteva zile am prins iar curaj și m-am pus pe scris mai serios. Și uite că de acolo s-a răsfirat lumea mea. O lume pe care o descos în scris.
Frica de ,,a” a crescut frumos, cu sinceritate și experiențe dinspre viață și abia așteaptă să fie însăși povestite.
Vorba aia…de ce te temi nu scapi și iată-mă, cu toată ,,frica”, cum v-am dat toate literele mele.