,,Colecția de șervețele” pe atunci, un fel de goană după like-uri pe Instagram de acum
Am realizat nu demult că parcă îmbătrânesc. Eram în ceva vizită plictisitoare împreună cu ai mei să vedem un copil proaspăt născut și prin camere alerga o fetiță de vreo 13, 14 ani. Avea un telefon aproape la fel de bun ca al meu într-o mână și în cealaltă flutura ceva păpușă blondă cu păru’ încurcat.
Cam de o varstă cu ea eram și eu când alergam să fur șervețelele alea bune și să le trag în țiplă A4.
Am nimerit lângă ea la masă și după ce am mâncat de toate, m-am uitat în dreapta să iau un șervețel să mă șterg pe mâini. Erau două. Unul arămiu cu flori albastre, care te așteptai să nu se potrivească cumva și altul alb. L-am ales din reflex pe ăla alb. Cea mică nu știu cum a observat și m-a intrebat: Da’ ălalalt ce are? Și așa am realizat ,,respectul” pe care il am, de fapt, pentru servețele.
Sunt ’93 și am prins exact bubuiala colecțiilor de șervețele și întrecerea pentru cele mai tari. Nimeni nu știa de unde a pornit, de ce naiba facem asta sau ce avem de câștigat. Dar ne luptam în fiecare zi Ia școală, ca și cum contul nostru de instagram de atunci depindea de asta. Toți băieții din clasă se uitau ca la felu’ 14, dar cumva erau implicați și ei.
Aveam telefoane proaste pe vremea aia ce e drept. Și aveam nevoie de niște boxe și mai proaste, alb cu gri, care să ne anunțe cu cârâitul ăla că urma să primim un mesaj de la băiatul drăguț, de pe palier. Social media nu exista, expunerea nici atat, camere foto abia, abia, și uite așa singurii ,,influenceri” erau cei care aveau șervețele cu nemiluita.
Le organizam ca nebunele în bibliorafturi cât mai groase, pe categorii și maxim 4 într-o folie. Cele cu animale nu mergeau cu cele cu fructe, cum nici alea cu Crăciun cu cele de Paști. Cele cu flori erau acceptate maxim împreună cu cele cu flori mai mari. Și așa ne zbăteam pentru ele cât era ziua de lungă. Dacă prindeai câte unu cu Barbie erai vânată de toată școala. Sau eu când am intrat în clasă cu șervețele de suflat nasu’ cu prințesa Sisi din excursia cu părinții…mi-am reorganizat cu ocazia aia toată șandramaua și am scăpat de dubluri.
Abia așteptam să ajung la Herlitz să îmi mai iau un pachet, două, ca să dau la schimb. Fiecare biblioraft din ăsta era un fel de cont de Instagram pe care îl creșteam cu grijă. Fără SEO, fără statistici și alte cele. Sau așa credeam noi.
Erau trocuri în toată regula. Tu îmi dai ăla cu albine și eu îți dau ăsta de care vreau să mă scap, cu ceva iepuri obosiți în iarbă verde. Odată am furat unul cu o minge de baschet fără să pun nimic în schimb de după canapeaua unei prietene…știam că acolo are cutia Pandorei. Rebeliune nu alta.
Mereu exista un fel de ,,Alina Ceușan” a șervețelelor, la care nu prea puteai aspira. Parcă și mersul spre sala de sport îl avea într-un anume fel și știai din start că are multe în colecție.
Like pentru like era și atunci, doar că il numeam ,,șervețele pentru șervetele”. Asta era toata viata noastra, le parfumam, ,,le pieptănam…fundă roșie le puneam”. Le călcam cu fierul să scape de cute, le așezam lânga noi când dormeam, mai că nu le dădeam de mâncare dacă cereau.
Stau și mă gândesc ce impact are puterea cuvântului și cum a totul a devenit atunci un ,,trend” fără absolut nicio formă de socializare electronică. Și totuși cum, sub o formă sau alta, ne doream să răsfirăm niște ,,poze” pe care nu le puteam face că nu aveam cu ce într-un ,,feed” bine gândit ca aspect și încadrat ca atare. Era munca manuală a vieții sociale de pe internetul de acum.
Psihologic vorbind, colecția dă colecționarului o senzație de securitate, de pace, fiind o încercare de a da un sens haosului din lumea reală prin crearea unei lumi paralele în care toate elementele sunt în ordine. Pare să fie o lume bună, utopică, o lume în care timpul mai stă pe loc. Nu știu dacă pe atunci fix la asta mă gândeam, dar uite că bazele unui profil sănătos de Insta le-am pus.
