(FOTO) Basmele se rescriu în munți. Viețuitoarele, camuflate bine, grăiesc în fel și chip
Basmele se rescriu în munți. Viețuitoarele, camuflate bine, grăiesc în fel și chip..
Mai mereu se începe cu „A fost odată”…şi, ca ,,niciodată”, paginile cărții preferate ne poartă prin pădurea cea înaltă, cu timpul pe loc, acolo unde se petrec toate.
La mijloc de codru des ,,regii” se perindă într-o ureche, prinţesele își răsfață mofturile, animalele grăiesc aievea, iar piticii cei viteji răsucesc ițele încurcate ale unei lumi dăinuitoare.
Ne apropiem cu grijă de ea, pentru a nu o deranja.
Pădurea știe doar să vieţuiască și conviețuiască. Nu se ceartă, nu ridică tonuri și nu frământă răutăți. Se impune rezistent și falnic în fața inamicilor, pentru a-și proteja puii.
De cu bună dimineață, inima ei bătrână găzduiește o adevărată luptă pentru supraviețuire. Fiecare animal își știe rostul și locul și se întrece pentru el.
Imaginile surprise de fotograful Rareș Ionescu în județul Bistrița-Năsăud în timpul liber taie răsuflări.
Atent camuflate pe după crengi, bufnițele, ,,radarele” pădurii, au grijă să nu aibă loc intersectări nelalocul lor. Preferă zonele de deal și de munte, în păduri bătrâne care alternează cu zone deschise. Le plac pădurile de gorun, gorun cu fag și fag cu molid.
Demult, tare demult, cât de mult o fi de atunci nu se ştie, trăia undeva o văduvă cu aripi. Îmbrăcată în straie negre și cioc de ceară, Mierla citește portativul notă după notă, ca într-un concert solemn pentru crânguri şi tufişuri, fluierând de zor ca să n-o prindă urâtul şi tristeţea.
Veverița, cu pămătuf în loc de coadă și cu poftă de alune a înțeles că viața e compusă din experiențe diverse, unele care se lasă cu supărări, altele cu zâmbete. Se mai ia la harță cu ciocănitoarea, pe bănuiala că ea îi fură merindele tare-n coajă. Dar, la finalul zilei, rămâne tot o zgâtie suplă și agilă, a cărei fericire stă în nuci, castane și ghinde rupte din povești. Rămâne vesela codrului, țopăind în alei, pe ultimele vârfuri de frunze uscate.
La un etaj mai sus, un Țiclean prelungește cerul pe pământ. Puii lui îi cer mâncare, iar ziua îi e mereu o căutare…
Șireata găștii, vulpea, își sticlește ochii și ascute urechile, în speranța că lupul de după deal nu-i cere tovărășia. Cumătra rășcovană nu prea vrea să împartă prada cu nimeni. Făcându-și ziua albă, o schițează în lung și-n lat , doar, doar, că o să rămână supremă peste meleaguri.
Ciupercile grăsane împânzesc rețeaua pe sub frunze și refuză să împartă cu ceilalți cunoștințele lor. Sunt multe și împrăștiate și știu deja câte nu s-ar face pe lumea asta fără ele.
Sub clinchet de țurțur, ciocănitoarea este surprinsă în toată trăirea ei. Menține ritmul pădurii, dândui continuitate. În scăpări de putregai, cioplește fluier din nuia, cu care-n brâu va dăinui, cât a fi ziua de grea.
La gura unei scorburi, un păianjen brodează povești încă de dimineață și leagă morale deasupra codrului. Cu mii de ochi privea cum toamna e bolnavă de castani și pădurea de atâtea ploi.
Gărgărița, și-a pus iar fusta cu buline și gustă fir de iarbă grasă. Se scaldă într-o picătură de rouă, se șterge cu petale, își pudrează picioarele cu polen și se apucă de treabă. Mereu zboară spre soare, peste case si palate, prin livezi si văi şi lunci. Vrea să-și înalțe scara până sus la cer.
Mai sus, un cerb bătut de o rază caldă de soare arde de curiozitate și dorință de explorare.
Lângă, un căprior gustă din soarele ,,care s-a topit si a curs pe pământ”…A rămas cerul fierbinte si gol.
Într-un alt colț de lume, un moș martin ursuz își face veacul liniștit, prin a lui împărăție.
Cu ochii de mărgaritar, căprioarele, adunate după prietenii iau la pas potecile neșlefuite.
Nimic din toate astea nu s-ar povesti, dacă străjerii cei înalți nu ar apăra atât de bine fortăreața
Acestea sunt doar câteva din minunățiile locului, pe care, prin obiectivul atent setat de către Rareș avem și noi ocazia să le admirăm. Pentru ați umple după-masa cu minuni, da un click AICI. Mai mult nu zic.
Luând realitatea din nou în mâini, o veste cruntă este că numărul speciilor de animale sălbatice din România este, în ultimii ani, în scădere. Asta pentru că foarte multe dintre ele sunt, din păcate, pe cale de dispariție.
Tindem să credem că pădurile ne aparțin, că sunt inepuizabile și că ne putem folosi de ele după bunul plac.
Așa numitul ,,plămân” al planetei, conglomeratul verde s-ar descurca foarte bine fără noi, în timp ce noi ne-am cam împotmoli. Pompează oxigenul pe care îl inspirăm și absorb dioxidul de carbon. Se estimează că un copac matur produce zilnic necesarul de oxigen pentru 2 până la 10 persoane.
Aproape jumătate din speciile cunoscute ale planetei trăiesc în păduri, care oferă casă și masă pentru 80% din biodiversitatea viețuitoarelor de pe uscat.
Comunitățile intrasilvice funcționează admirabil, fără birocrație și campanii electorale, conducându-se doar după legile naturii. Insectele și viermii asigură integrarea substanțelor nutritive în sol, albinele și păsările sunt implicate intens în procesul de polenizare, prădătoarele mențin echilibrul, pentru a evita înmulțirea excesivă a ierbivorelor. Există chiar și servicii de salubrizare furnizate de vulpi, vulturi sau lupi și lista poate continua.
Așa că, fiecare își are rolul său bine stabilit, singurul factor perturbator fiind…omul și al său ambalaj de la ciocolată.
Grija de natură înseamnă grija de noi!